De la Prof. Assoc. Dr. Arben Cici – Prorector al Universității Mediteraneene a Albaniei, scriitor, diplomat și fost ambasador al Albaniei în mai multe țări.

Datorită contribuției platformei Tricolor.al, și în mod special unei traduceri remarcabile realizuară de dna. Gersa Rrudha, cititorul albanez are astăzi în mâinile sale opera „De două mii de ani” („Për dy mijë vjet”) a lui Mihail Sebastian, publicată pentru prima dată în anul 1934.

Romanul, scris sub forma unui jurnal personal, urmărește protagonistul – un student evreu din București – care povestește cu forță introspectivă și autenticitate cum, din cauza identității sale evreiești, se confruntă cu discriminarea, violența antisemită și presiunea sionistă. Prin reflecțiile sale, el explorează teme complexe precum apartenența, integrarea și auto-identificarea într-o societate care îl percepe ca străin, dar și tensiunile sociale în creștere din România interbelică.

Cartea are o structură intercalată, în care narațiunea cronologică a vieții protagonistului se împletește cu reflecțiile sale filosofice și politice. Nu urmează un fir narativ linear, ci folosește experiențele personale ca punct de plecare pentru a aborda teme mai largi. Îmbinarea acestei experiențe cu o analiză profundă a societății și istoriei face din roman un document intelectual și emoțional de o mare forță despre viața evreilor în Europa de Est în anii ’30.

Cartea nu este împărțită în capitole clare, ci narațiunea evoluează cronologic prin intrările din jurnal, acoperind mai mulți ani din viața personajului principal. Poate fi percepută ca fiind structurată în trei părți principale: jurnalul propriu-zis, postfața și o încheiere excepțională intitulată „Cum am devenit huligan”.

Jurnalul începe cu anii de facultate la o universitate românească, unde protagonistul, asemenea tuturor studenților evrei, se confruntă cu violență și discriminare deschisă. Descriind experiența sa ca o persoană marginalizată, el reflectă totodată asupra relației sale cu societatea și asupra modului în care această violență și discriminare devin tot mai prezente în viața publică.

În această parte, el întâlnește intelectuali și profesori cu idei diferite, precum și prieteni evrei care adoptă strategii diverse în fața realității: unii încearcă să se integreze, alții devin sioniști, iar alții refuză să accepte discriminarea.

Experiențele de după universitate și reflecțiile mai profunde.
După încheierea studiilor, protagonistul începe să călătorească și se confruntă cu o realitate mai amplă dincolo de cercul academic. El explorează idei filosofice, istorice și politice variate, încercând să înțeleagă dacă evreii ar trebui să se integreze sau să își creeze o identitate distinctă.

Un aspect aparte, controversat, provocator, dar și important al cărții este postfața – concepută inițial ca prefață – semnată de filozoful român Nae Ionescu, o figură controversată, cu înclinații antisemite pronunțate. Această parte reflectă relația complexă, profund discutabilă, dintre Sebastian și mentorul său, și asupra influenței ideilor epocii asupra scriitorului.

În final, autorul își exprimă dezamăgirea profundă față de unii dintre mentorii săi intelectuali care, deși extrem de educați, susțin poziții rasiste și antisemite. Ironia și tragedia romanului stau în faptul că Sebastian a trăit exact ceea ce a scris: prietenii și mentorii săi, inclusiv Nae Ionescu, au devenit antisemiți înfocați – demonstrând că, adesea, nici educația și nici cultura nu pot învinge ura și fanatismul care otrăvesc relația dintre individ și societate, mai ales într-un context de naționalism extremist și populism în creștere.

Autorul nu prezintă protagonistul doar ca pe o victimă, ci ca pe un om care reflectează profund asupra sinelui, asupra locului său în lume și asupra modurilor diferite în care evreii pot înfrunta prejudecata: integrându-se, luptând sau acceptând izolarea.

Prin dialoguri și analize filozofice, Sebastian tratează dilemele evreilor europeni ai epocii: ar trebui să încerce să fie parte a națiunilor în care s-au născut sau să caute o identitate proprie? Să confrunte discriminarea sau să plece?

Cartea este o meditație puternică asupra toleranței, identității și nedreptăților sociale, dar fără a oferi răspunsuri simple – pentru că și protagonistul rămâne sfâșiat între dorința de acceptare și realitatea amară a excluderii.

Reflecția filosofică a lui Mihail Sebastian este o îmbinare a neliniștilor existențiale, a analizei sociale și a căutării identității evreiești într-o lume care o respinge. În loc să ofere răspunsuri clare, autorul ridică întrebări dificile și curajoase și rămâne adesea într-o stare de dilemă și incertitudine.

Dilema identității evreiești. Una dintre întrebările centrale ale romanului este: Cum poate trăi un evreu într-o societate care nu îl acceptă?
Unii dintre personaje aleg asimilarea, încercând să semene cât mai mult cu majoritatea, renunțând la identitatea lor culturală.
Alții aleg sionismul, văzând în crearea propriului stat o soluție.
Alții acceptă statutul lor de străini și refuză să se schimbe pentru societate.
Însuși protagonistul nu găsește un răspuns clar. El își dorește să fie parte a lumii intelectuale românești, dar se simte mereu un outsider. Aceasta este o reflecție filosofică asupra apartenenței și autoidentificării.

Confruntarea cu antisemitismul și natura urii. Sebastian nu prezintă antisemitismul doar ca pe un fenomen politic sau economic, ci ca pe o problemă profundă psihologică și socială.
El observă că până și oamenii educați și intelectualii pot fi sau pot deveni antisemiti, așa cum se întâmplă cu Nae Ionescu și cercul său. De aceea, se întreabă: Este antisemitismul atât de înrădăcinat în societate încât nu mai poate fi schimbat?
Fără a dori să se vadă doar ca o victimă, el încearcă să înțeleagă mecanismele care creează și alimentează această ură.

Relația dintre individ și societate. O altă reflecție filosofică importantă a romanului se referă la rolul individului într-o societate care îl exclude:
Deși protagonistul este o persoană cu un univers intelectual bogat și recunoscut, acest lucru nu îl protejează de discriminare. Astfel, el se întreabă: Trebuie să lupt pentru a schimba societatea, sau să găsesc o modalitate de a supraviețui în ea?
În cele din urmă, pare să accepte că viața sa va fi întotdeauna o luptă între aceste două forțe: dorința de a aparține și respingerea din partea societății.

Istoria ca un ciclu perpetuu de violență și excludere.
Titlul „De două mii de ani” nu este întâmplător. El face trimitere la lunga istorie a evreilor, care timp de două milenii au fost excluși, persecutați și obligați să trăiască în exil. Acest ciclu continuă și în timpul autorului, care se vede pe sine ca parte a acestei istorii perpetue și repetitive.
În loc să fie o poveste a progresului și emancipării, este o cronică a urii și excluderii repetate.

Expresia însăși „De două mii de ani” are o putere simbolică profundă și reprezintă esența reflecției filosofice și istorice a lui Sebastian, creând un sentiment tragic și pesimist exprimat prin întrebarea: Se va schimba vreodată această stare, sau evreii vor continua să trăiască în excludere încă „de două mii de ani”?

În anul publicării cărții, 1934, Sebastian avea 27 de ani și era un tânăr scriitor legat de cercurile intelectuale ale Bucureștiului, cunoscut pentru activitatea sa ca eseist și dramaturg, într-o Românie care traversa o perioadă de instabilitate politică și ideologică. Țara trecea de la o democrație fragilă la un regim autoritar, și apoi fascist.
Această atmosferă politică a făcut ca problemele de antisemitism, identitate și apartenență, tratate de Sebastian în roman, să devină nu doar reale, ci profund dureroase.

Cartea „De două mii de ani” poate fi considerată un avertisment și o prevestire a ceea ce urma să se întâmple în România și în Europa în anii ce au urmat – în special în ceea ce privește ascensiunea naționalismului extremist și a antisemitismului, nu ca idei abstracte, ci ca violență concretă și politică discriminatoare, nu ca expresie a unor mase dezlănțuite, ci ca ideologie asumată de elitele intelectuale și politice, care a condus la masacre și, în cele din urmă, la Holocaust.

Însă Sebastian și opera sa rămân extrem de actuale chiar și astăzi, atât pentru România, cât și pentru Albania, Europa și întreaga lume, datorită temelor sale universale: naționalismul extrem, antisemitismul, identitatea, excluderea și crizele democrației. Europa și lumea trăiesc astăzi o recrudescență a naționalismului extremist și a populismului, cu partide politice care folosesc o retorică îndreptată împotriva diferitelor grupuri etnice, religioase și a migranților – similar cu ceea ce se întâmpla în anii ’30.

În unele țări, idei rasiste, teorii ale conspirației și ură religioasă se răspândesc din nou, din păcate susținute chiar de intelectuali, profesori și elite politice, care exploatează frica pentru a diviza societățile și a crea noi dușmani.

Unul dintre punctele cheie ale romanului este descrierea modului în care ideologiile extreme pătrund în mințile oamenilor prin educație și mass-media.
Astăzi, în epoca fake news-urilor, a dezinformării și a polarizării politice, oamenii pot fi mai ușor manipulați și dezbinați de ideologii populiste, naționaliste și extremiste, permițând sub ochii noștri nașterea și consolidarea autocrațiilor și, ulterior, a dictaturilor criptodemocratice.

Un avertisment etern: „De două mii de ani” nu este doar un roman istoric, ci o oglindă vie a tensiunilor sociale și politice care continuă și astăzi.
Tocmai din acest motiv, această carte trebuie citită și discutată nu doar pentru ceea ce s-a întâmpluar, ci pentru ceea ce ar putea să se întâmple din nou.