Dora D’Istria a fost
una dintre cele mai cunoscute publiciste și scriitoare ale vremii și a fost
descrisă drept una dintre cele mai importante 10 femei intelectuale ale
perioadei în care și-a desfășurat activitatea. A publicat aproximativ 150 de studii,
monografii, cărți și articole dedicate literaturii, folclorului, descrierilor
de călătorie etc. Elena Gjika a devenit faimoasă ca publicistă și scriitoare în
anul 1855 cu lucrarea „La vie dans l'Eglise monastique Orientale”, („Viața
monahală în Biserica de Răsărit”), care a fost publicată la Bruxelles. Dintre
lucrările ei putem aminti: „La nationalite Albanaise d'apres les Chants
populaires - Les Albanais des deux Cotes de l'Adriatique” („Naţionalitatea
albaneză, după cântecele populare, albanezi de pe cele două maluri ale
Adriaticii”, 1866 ), „Les ecrivains Albanais de l'Italie méridionale”,
(„Scriitorii albanezi din sudul Italiei”, 1867), „Excuisses albanaises” („Desene
albaneze”, 1869), „Gli Albanesi in România” ( Albanezii în România”, 1873) etc.
A colaborat cu reviste importante ale vremii, precum „Revue de Deux-Mondes”,
„Independence hellenique”, „Nuova Antologia” etc. Astfel influența ei culturală
a fost nivel maxim, mai ales în ceea ce privește contribuția sa originală
referitoare la relația dintre civilizațiile orientale și occidentale.
Civilizația pentru
Dora D’Istria se mutase de mult de la Est la Vest, în ciuda zig-zag-urilor
necesare și adesea dureroase. Nu i-a trecut prin cap să afirme că rolul
Orientului nu a fost semnificativ pentru civilizația mondială. Dimpotrivă,
cultura țărilor mediteraneene – greacă și arabă – influențase puternic lumea
occidentală. Dar în epoca modernă, în opinia Dorei D’Istria, Orientul era
complet diferit. I se părea că seamănă cu un iad mai îngrozitor decât cel al
lui Dante, care avea propriile sale cauze, dar pe de altă parte, în profunzime,
vedea un puternic spirit progresist.
În ce direcție ar fi
trebuit să evolueze Albania și România, două țări dragi ei? Numai spre Vest, de
asta era pe deplin conștientă. Să vedem cum explică ea acest punct de vedere.
Lupta pentru progres este fundamentul dezvoltării umane, abia progresând omul
poate deveni o adevărată ființă de admirat. Cu cât războiul este mai avansat
din punct de vedere cultural și spiritual, cu atât omul adevărat iese la
iveală. Țările din Est sunt înapoiate din cauza unei moșteniri defavorabile din
trecut, care a lăsat niște urme adânci și aproape de neșters. Cauza fundamentală
a acestei întârzieri ea o vede în cuceririle străine prelungite, care nu numai
că nu au lăsat nimic nobil, dar au și șters toate lucrurile bune moștenite din
trecutul mai îndepărtat. Acele cuceriri seamănă cu niște morți care îi strâng în
brațe pe cei vii și nu îi lasă să se elibereze. Ele au lăsat oamenilor din
aceste țări o moștenire de sărăcie și de amorțeală fără precedent.
Un dezavantaj major
al acestei moșteniri, explică ea, este că timiditatea predomină la oamenii din
țările din Est și din Balcani, împiedicându-i să-și exprime opiniile. Gândirea
liberă, mai ales în Balcani, nu există. Frica domnește peste tot și invaziile
străine sunt cele care au plantat acest copac sterp, pe care nici o furtună nu
l-a smuls. Ea este chiar convinsă că temerile și viciile asociate cu această
timiditate au devenit ceva genetic datorită perioadei lungi de stăpânire
tiranică, care îi face pe conducători aroganți și pe supuși temători. Acesta
este motivul pentru care în unele dintre cărțile ei folosește termenul istoric
„rasa pelasgică”, care include toate popoarele din Balcani subjugate cândva de
Imperiul Roman la început și de cel Bizantin mai târziu, înainte de invazia
slavă.
„În această cursă,
venerarea eroilor este incompatibilă cu cultul ideilor, care este esența
regimurilor politice și sociale libere. Această închinare dovedește în mod
necesar vizierism, sau cu alte cuvinte autocrație. Această înclinație pentru
chestiuni religioase face familia pelasgică dependentă de fanatismul clerical
din tărâmurile superioare. Popoarele acestei „rase” sunt prizoniere ale
nemulțumirilor însoțite de violență și, ca temperamente mobile, vor fi mereu
sfâșiate între anarhie și despotism.” Autoarea continuă: „Dacă într-o zi își
sfarmă idolii, o face doar pentru ca a doua zi să înființeze un cult însoțit de
pasiuni și mai puternice.”
Influența puternică a
lui Rousseau se simte în această viziune, potrivit căreia renunțarea la
libertate este egală cu renunțarea la a fi om. Cu toate acestea, părerile Dorei
D’Istria despre viciile rasiale ale popoarelor balcanice nu sunt date o dată
pentru totdeauna, ele evoluează în timp. Odată ce opresiunea orientală va fi în
curs de desființare, progresul va fi rapid. Așa cum a spus Victor Hugo odată,
când a declarat că scopul nostru este să unim popoarele într-o singură
îmbrățișare, păstrând tradițiile naționale și autonomia, astfel încât Italia să
aparțină Italiei, Poloniei Poloniei, Ungaria Ungariei etc., și Albania va
aparține Albaniei ca membru demn al societății occidentale. Poate că mai demult
au fost oameni care au crezut că această dorință este complet de nerealizat,
dar o astfel de idee prinsese rădăcini adânci în inima ei, întrucât credea că
Albania nu s-a despărțit niciodată de Occident de bunăvoie.
În lucrarea
„Musulmanii albanezi”, Dora D’Istria evidențiază capacitatea popoarelor din
Balcani de a extrage dintre conducătorii lor lideri ai mișcărilor naționale. Îl
acuză pe Pașa din Ioannina de pasiune nestăpânită în comparație cu Mehmet Pașa
Bushatlli. Primul a rămas în zadar alături de colegii săi sultani, în timp ce
al doilea nu s-a despărțit deloc de compatrioții săi catolici, deoarece pentru
ei națiunea era totul. Potrivit Dorei D’Istria, această alianță le-a arătat ce este
în stare să facă Albania atunci când reușește să-și rezolve disputele interne.
„O națiune”, scrie ea despre albanezi, capabilă să facă minuni, „nu se poate
împăca ușor cu invadatorii”. „Precum Roma, Istanbulul nu va reuși.”
Thomas Maserik, în
cartea sa „Rusia și Europa”, afirmă cu tărie că prima ar trebui să coboare în
Occident și nu cea din urmă spre Est. La fel, Renașterea noastră afirmă că
Europa în evoluția ei istorică va găsi calea către soluția unificării depline.
Va ajuta Balcanii, dar numai dacă țările balcanice vor fi capabile să se ajute
singure. Actualitatea acestor considerații este uimitooare.
Iată cum scrie Nicolae
Iorga despre ea: „Toată viața a susținut cauza justiției, a propagat reforme
politice și sociale pentru viitor, s-a contopit în revoluția gândirii. Pentru
aceasta ar putea fi numită nu numai liderul spiritual al Renașterii, ci și un
filozof al istoriei.”
De-a dreptul proverbial
a fost dezgustul ei față de regimul tiranic. „Acest regim este o societate
cainită, care și-a anihilat frații, care însă nu sunt toți Abel. (...) Această
abilitate nu este curaj, nici vitejie, ci doar trădare.”
La fel, acest dezgust vizează și caracterul
oriental asiatic. „În Asia, furtunile revoluției nu au trecut încă și gunoiul
spiritual a rămas pe străzi. Conducătorii asiatici au sarcina zilei să
profaneze personajele prin răspândirea sărăciei și mizeriei, în timp ce cei
mari nu sunt altceva decât paraziți, reptile... Tirania lor este regatul
taurilor și al broaștelor.”
Dora D'Istria urăște,
de asemenea, legea politică orientală corozivă, domnia fatalismului și a lenei,
produse de lingușitorii și vorbăreții care umplu curțile regale și domnești,
care, din cauza orbirii politice, nu cred niciodată că lumea umană se schimbă
și că mâine se pot declanșa furtuni. Ea recunoaște că există momente în istoria
unor anumite popoare, în special în cele mai grele vremuri, când nu puțini
oameni, confruntați cu o amorțeală fizică și o criză morală, ajung la concluzia
că sunt sortiți să se supună și să-și plece capul în fața stăpânitorilor. Dar
aceasta este o perioadă scurtă. Setea de civilizație a popoarelor este
nesfârșită. Lupta pentru fericire nu se oprește, în ciuda răsturnărilor
dureroase ale istoriei.
Un alt aspect
important al gândirii ei este convingerea că toleranța și gândirea liberă sunt sinonime.
A abandona lumea rațiunii și a științei înseamnă a face dovada unei minți bete
și a unui caracter mic. Nicio societate europeană nu poate evita calea progresului,
pentru că totul este supus unei transformări eterne. „Viitorul aparține
democrației”, a spus ea, „neapărat pe baza învățământului superior, care este
mai important decât educația și care este mult mai dificil de realizat decât
victoriile culese pe câmpurile de luptă”.
Există o consonanță în această opinie cu un
alt gânditor al anilor '30, Branko Merxhani, care a subliniat diferența dintre
predare și educație. Iată cum explică el ideea. Nu este suficient ca educația
să fie obligatorie. Ea ar trebui să fie încredințată unor oameni inteligenți și
onorabili, cu un caracter sănătos și dedicați educației semenilor lor. El
respinge prin această afirmație punctul de vedere al lui Rousseau, conform
căruia, cu cât omul este mai puțin cultivat, cu atât este mai imaculat.
Dimpotrivă, spune gânditorul, adevărata cultură înnobilează omul. Democrația nu
este altceva decât un regim politic care este pe deplin de acord cu instinctul
de neoprit al poporului spre progres fără sfârșit. Un patos proeminent al
Iluminismului cel mai progresist al vremii este observat în această credință.
În concluzie, dacă ar
fi să rezumăm viziunea Dorei D’Istria, am spune că a fost una dintre cele mai
umaniste și democratice personalități ale diasporei albaneze. Nu a scos
niciodată doar niște gemete disperate pentru starea mizerabilă a popoarelor
asuprite, ci adevărate chemări spre libertate. Marea noastră doamnă a
considerat că adevărata comoară a sufletului uman este aspirația spre libertate.
„Libertatea scrisă cu floarea sincerității și a legalității este cel mai bun
medicament pentru a depăși obstacolele care stau în fața democrației. Numai
atunci nu se va transforma în desfrânare.”
Ce cuvinte profetice și adevărate!
Alături de aspirația
spre libertate autoarea plasează importanța muncii ca necesitate nu doar pentru
progres, ci și pentru că, fără ea, viața umană ar rămâne complet lipsită de
sens, fără nicio dezvoltare, plăcere și bucurie. „În muncă oamenii se regăsesc,
cu muncă se trezesc dimineața, se concentrează ziua, visează noaptea. Munca
este o emoție și un miracol, cea mai mândră dintre toate fascinațiile
magicienilor din Tesalia. Puterea ei o depășește pe cea a arcului lui Apollo, a
sceptrului lui Heraclius sau a sabiei lui Perseu.”
Referirea la zeități
pe care o face atunci când subliniază importanța muncii ne amintește de un alt
mare gânditor, Lumo Skëndo, care a văzut mântuirea albanezului de vicii prin
muncă și formarea unui caracter sănătos.
Din toate aceste
puncte pe care le-am constatat în analiza opiniei acestui autor cu gânditorii
anilor 30, putem spune pe bună dreptate că traiectoria continuității acestui
gând merge mult mai adânc în istorie, ajungând până la gândirea iluminismului
de frunte și Dora D’Istria. Istoric, filolog și etnolog cu profunde cunoștințe,
ar putea fi foarte bine intitulat „Inelul civilizației dintre Est și Vest”.
GALERIE FOTO
