Dacă, în trecut, identitatea etnică era considerată ca fiind autodefinirea individului ce derivă din afilierea și sentimentul de apartenență la un grup specific – pe baza a ceea ce individul avea „de la naştere”: limbă, cultură, familie, o istorie a relaţiilor propriului grup cu celelalte grupuri din societate, în prezent această accepţiune nu mai poate fi adoptată în întregime. Datorită modernizării rapide, tehnologizării şi creşterii mobilităţii, individul îşi alege propriile identificări etnice (Naidin, 2012).
Identitatea etnică nu este fixă, nu reprezintă, la ora actuală, un angajament permanent, de neclintit. Şi nici nu este în mod necesar singulară: pot coexista mai multe identităţi etnice. De aceea, putem considera că identitatea etnică reprezintă una din multiplele strategii identitare. Etnicitatea devine doar o opţiune identitară, iar semnificaţia acesteia este foarte importantă pentru individ.
Septimiu Chelcea (1998) afirma că modul de gândire, simţire şi acţiune al oamenilor trebuie raportat la modele culturale care structurează comportamentele sociale.
La urma urmei, identitatea etnică este a aromânilor și decizia autodeterminării trebuie să le aparțină lor, ei nu pot fi forțați să fie români din afara granițelor cum a votat Parlamentul României pe 8 mai 2013 prin Legea 176/2013, modificând Legea 299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni. Această lege practic le impune aromânilor să fie români fară a fi consultați, încălcându-se astfel drepturile omului la liberă conștiință și autodeterminare precum și Recomandarea Consiliului Europei 1333/1997. Această lege a stârnit numeroase proteste ale organizațiilor culturale aromâne atât în România cât și în Grecia și Albania și diaspora.
Faptul de a fi aromâni nu-i împiedică să fie în același timp și buni greci, albanezi, macedoneni, bulgari sau români, tocmai prin faptul că ei nu sunt legați doar de o țară a lor ci de mai multe putem afirma că aromânii sunt singurul popor balcanic ce poate aparține mai multor națiuni fară a înceta sa fie aromâni și fără a creea contradicții.
În societatea multiculturală de astăzi nu se pot impune identități etnice sau nivelări culturale din partea majorității, acest lucru fiind nociv și neproductiv pentru ambele părți, stârnind conflicte și animozități dar și pierderea diversității patrimoniului cultural național în ansamblu.
Prin termenul de multiculturalism se identifică recunoaşterea identităţii culturale a minorităţilor, respingerea tendinţelor asimilaţioniste şi contestarea încercărilor de afirmare a superiorităţii identităţii naţionale a majorităţii asupra identităţii culturale a minorităţii (Naidin, 2012).
Aromânii nu sunt români și nu pot fi forțați să se identifice ca români dacă ei nu vor și nu simt acest lucru, chiar dacă avem aceleași elemente constituiente traco-romane, acestea nu au fost identice în locul de etnogeneză carpato-dunărean cu cele din Macedonia, plus că aromânii niciodată nu au avut aspirația de a trăi împreună pe viitor cu românii, așa cum a fost cazul regățenilor cu moldovenii și transilvănenii, ei fiind aduși în țară ca și coloniști macedoneni și au primit cetățenia abia după zece ani în Cadrilater.
Pe lângă felul cu se raportează un individ la un grup etnic sau altul și cu care se indentifică prin legăturile pe care le are cu acesta, foarte important este și percepția pe care celelalte grupuri etnice o au în legatură cu altele, mai ales etnia majoritară. Din acest punct de vedere, pe lângă faptul că aromânii se percep diferiți de alte etnii conlocuitoare din Dobrogea, și celelalte etnii îi percep ca un grup etnic aparte, chiar și românii. Or, în aceste circumstanțe nu se poate pune semnul egal între români și aromâni, chiar dacă ei au venit pe aceste meleaguri în mod deliberat și și-au asumat calitatea de cetățeni români, întrucât ei se diferențiază de români, și românii îi percep ca pe altă etnie, deci nu-i putem include forțat în categoria „români de pretutindeni”. Sigur că nimeni nu neagă legăturile lor la trunchiul comun al latinității orientale și înrudirea cu poporul român dar de aici și până la a-i face români e cale lungă, la fel cum nici catalanii nu sunt spanioli sau americanii nu mai sunt englezi.
Istoricul Neagu Djuvara (2002) propune următroarea variantă: așa cum, în Peninsula Iberică, în Galia și în Peninsula Italică, populațiile latine locale (anume iberii romanizați, celții romanizați și italicii) au evoluat diferit de la nordul la sudul zonelor respective, la fel în Peninsula Balcanică și la Dunărea de Jos, populația daco-tracă romanizată a evoluat diferit de la nordul la sudul zonei, "vatra străromână" întinzându-se la nordulliniei Jireček pe ambele maluri ale Dunării, iar despărțirea românilor de aromâni (și de megleno-români) producându-se fără ca unii să descindă din ceilalți. Prin instalarea slavilor între ei, și prin evoluția lor separată din proto-români, ei au evoluat în români și aromâni. Sigurele ”Românii populare”, care se datorează unor migrațiuni ar fi, în această ipoteză "sedentaristă", grupul istro-românilor și al românilor din Vlahia moravă. Toți ceilalți ar fi băștinași acolo unde trăiesc, fie ei români sau aromâni.
Controversele pe acestă temă au fost, sunt și vor fi numeroase dar dacă slavii macedoneni care vorbesc o variantă a limbii bulgare și au fost creați, ca etnie distinctă de cea bulgară, deși au o istorie comună, și asta doar după primul război mondial și mai ales sub regimul lui Tito, aromânii care au fost separați de români sute de ani și romanizați cu mult înaintea dacilor, oare nu au dreptul să se considere un grup etnic aparte? Evident că da. Aici menționez un citat din Max Demeter Peyfuss, care este și crezul nostru științific „nu există altă etnie în afara propriei conștiințe”, deci pe
lângă dovezile istorice este foarte importantă autodeterminarea și autoraportarea la un grup etnic sau altul și din acest punct de vedere, dacă aromânii se definesc aromânii și nu români, greci sau albanezi, ei sunt aromâni, deci un grup etnic aparte și ar trebui recunoscuți și protejați ca atare în toate țările unde ei trăiesc.
Încă o dovadă a specificității și individualității lor diferite de masa etniei majoritare este că deși în România trăiesc în cel mai apropiat mediu cultural, unde ar fi trebui să fie asimilați cel mai repede, aici s-au păstrat cel mai bine și aici au cele mai favorabile perspective de viitor.
Așa cum afirma și Nicolas Trifon (2012), etnia și naționalitatea nu este ceva biologic ci ceva profund sociologic, indus autoconștient și care comportă și o importantă componentă politică.
Totuși însă, mulți români, greci, albanezi de azi descind din aromâni așa cum și mulți din aromânii de azi vor fi românii, grecii sau albanezii de mâine, depinde doar de ei dacă vor mai fi și aromâni.
1.3. Aromân – geneză, evoluție și semnificație
Theodor Capidan, în lucrarea sa intitulată „Aromânii, dialectul aromân”, prin formarea sa ca personalitate complexă din punct de vedere științific, atât ca istoric cât și ca lingvist, ne lămurește cu privire la originea și evoluția denumirii de aromân „ în vreme ce meglenoromânii și istroromânii au recurs la numele vlah, pe care numai neamurile străine le dădeau românilor, aromânii, împreună cu frații lor din nordul Dunării, și-au zis din toate vremurile rumân, reproducând după toate normele de prefacere a limbii române, forma latină ROMANUS” (Th. Capidan, 1932, p.12).
“Numai după definitiva lor desprindere de dacoromâni, graiul lor începând să se cam deosebească, numele rumân, începând să se rostească cu un a protetic în față, rezultând astfel arumân, fiind de altfel caracteristic limbii lor de a pronunța anumite cuvinte care încep cu o consoană punând o vocala în față, de regula vocala „a”. Acest arumân pierzându-și mai târziu pe „u”din silaba penultimă, neaccentuată, potrivit unei alte reguli din dialectul lor, a ajuns armân” (Th. Capidan, 1932, p.12).
“Acesta este singurul nume cu întrebuințare generală la cele mai multe tulpini aromânești. Din aceasta rezultă că numele aromân este un cuvânt nou format după modelul formei dacoromâne român, care după cum se știe este un cuvânt cărturăresc” (Th. Capidan, 1928, p.4).
“Vlahi a fost un termen folosit în Evul Mediu timpuriu ca un exonim de origine germanică (walh, mai târziu welsh) pentru toate popoarele romanice (și chiar unele celtice: Wales), inclusiv pentru populațiile romanice din răsăritul Europei și din Balcani, dar, în zilele noastre, este folosit în
mod normal (în special de către greci) numai pentru aromâni, românii fiind numiți vlahi sau valahi numai în context istoric sau ca termen vag derogativ sau dacă este vorba de românii timoceni, care vorbesc de asemeni dialectul dacoromân și anume un grai apropiat de cel din Mehedinți” (Th. Capidan, 1932, p.12).
„Numele de tsintsari (țințari) este dat aromânilor în special de sârbi (čincari) sau maghiari (cincárok). Lexicograful sârb Vuk Stefanović Karadžić explică acest nume prin faptul că sunetele ce și ci din limba latină aromânii le rostesc tse, tsi” (Th. Capidan, 1932, p.12).
„Karadžić a avansat și ipoteza că tsintsari vine de la tsintsi (în aromână cinci), dar Theodor Capidan afirmă că “folosirea relativ rară a cuvântului cinci nu poate explica acest nume, și că el poate fi atribuit mai degrabă frecvenței mari a sunetelor tse, tsi în aromână în propoziții precum „Tsi fatsi?” („Ce faci?”)” (Th. Capidan, 1932, p.12).
„Un nume mai vechi, cu tentă peiorativă, este cel dat de greci: cuțovlahi (Κουηζόβλαχος Kutsovlahos, adică „vlah șchiop”), folosit în contrast cu numele de mavrovlahi, dat românilor din nordul Dunării. (mavrovlahi sau morlaci reprezintă un alt grup românesc balcanic, migrat spre coasta Dalmației. Resturi de populație morlacă sunt astăzi practic complet asimilate în populația croată.)” (Theodor Capidan, 2010, p.32).
„O parte din turci și din albanezi îi numesc pe aromâni čoban („ciobani”) din cauza ocupației principale tradiționale a acestora” (Theodor Capidan, 2010, p.14).
O parte a albanezilor din nordul Albaniei, le spun gogă, denumire peiorativă și cu răspândire locală, care înseamnă tot cioban dar și creștin, aceștia fiind vestiți în trecut ca cei mai de seamă arhitecți din Balcani (Th. Capidan, 2010).
În literatura științifică românescă și străină, numele aromânilor a fost redat în mai multe feluri, cel mai folosit fiind numele de vlahi sau valahi, termen extins și la etnicii dacoromâni de pe valea Timokului din Serbia sau la cei din Bulgaria, de multe ori în scopul vădit al diminuării sau chiar al negării elementului românesc.
Cea mai veche denumire a aromânilor provine de la scriitorii greci din secolul XVIII, care îi numește misiodaci (Μοιζιόδακες) (daci din Moesia). Chiar și scriitorul aromân din Moscopole, Daniil Moscopoleanu își ia denumirea de Daniil Misiodacul. Un alt scriitor aromân, Constantin Ucuta îi numește romano-vlahi (Th. Capidan, 1932).
În prezent sunt păstrate și o serie de denumiri locale, de ramuri și tulpini ale aromânilor, date după locul geografic în care aceștia trăiesc precum pindeni, pentru aromânii din Pind, grămușteni pentru cei din muntele Gramos, muzăchiari pentru cei din câmpia Muzaquia, Albania, fărșeroți de la Frășiari pentru cei din sudul Albaniei și NV Greciei (Cușa Nicolae, 2004).
În România, pe langă denumirea de aromân, li se mai atribuie, în mod greșit denumirea de macedo-români, macedoni, machedoni sau machidoni, după modelul meglenoromânilor sau istroromânilor. Termenul de machidon sau macedo-român este ambiguu deoarece pe lângă că riscă să fie confundat cu termenul macedonean, locuitor al Republicii Macedonia, deci si slavi macedoneni, aromânii nu se regăsesc doar în Macedonia de azi sau în cea istorică, ci, în aproape toate statele balcanice, chiar dacă cea mai mare parte a arealului locuit în prezent de aromâni se suprapune peste Macedonia istorică.
Trebuie remarcat că atât ei cât și românii sunt numiți de străini vlahi, în timp ce ei se autodenumesc rumâni, rrămăni sau armâni, deci au conștiința apartenenței la spațiul mult mai extins al latinității orientale.
Matilda Caragiu-Marioțeanu (1996) propune termenul de macedo-vlah, ca fiind cel mai corect și cel mai apropiat de realitățile socio-istorice. Termen pe care și noi îl considerăm cel mai potrivit și care evită și confuzia cu macedonenii slavi, deși termenul de aromân a devenit cel mai uzual.
Se impune precizarea că, din cele constatate de noi în urma studiului de teren din Dobrogea, aromânii grămoșteni se numesc între ei armâni sau makedon-armâni, în timp ce fărșeroții se autodenumesc fie rrămăni, fie armâni. Românii din Dobrogea îi numesc pe aromâni mai ales machidoni iar aromânii la rândul lor îi numesc pe români mocani sau mucani.
Autor: Micle Ionel Călin
GALERIE FOTO
