Româna se
înrudește cu albaneza într-o măsură mult mai mare decît o acceptă tradițional
lingvistica și istoriografia din România. Ceea ce nu s-a spus încă pînă acum
este că fondul latin al celor două limbi, la origine surori, este identic și că
procesul latinizării lor a fost simultan, urmînd același mecanism.
Rezumat al
studiului pe care l-am publicat în Essays in Memory of Ioan Petru
Culianu, Volumes I-II, București, Nemira, 2001 și pe care sînt pe cale de
a-l extinde, cu o argumentație mult mai dezvoltată.
„Stăpîne,
stăpîne, mai cheamă ș-un cîne”
Cum se
explică că numele de localități, chiar din munții unde se pretinde că am stat
un șir de veacuri, sunt de origine străină și mai ales slavă? Cum se explică, cu un cuvînt,
o mulțime de lucruri neexplicabile cu teoria simplistă a istoricilor noștri?
(PANU 1910, vol. II, p.10)
Lingvistica este unul din instrumentele esențiale ale istoriei religiilor,
culturii și mentalităților. Cu toate astea, Mircea Eliade, care pentru
generații de români s-a identificat cu această disciplină, nu era un lingvist
în sensul concret de „persoană care studiază limba, regulile ei de dezvoltare
și legile ei generale”. Acolo unde Eliade a folosit argumente lingvistice
pentru a-și sprijini afirmațiile, așa cum a făcut-o în celebrul capitol din
tomul I al Istoriei religiilor în care analiza panteonul primitiv al
indo-europenilor (ELIADE 1976), criteriile sale lingvistice erau dintre cele
mai clasice, mai elementare și mai necontroversate în acea vreme. Astăzi, în
schimb, ele pot fi ușor contestate în concluzia lor, așa cum e contestată acum
celebra teorie a lui Dumézil asupra caracterului „tripartit”, teoria
trifuncționalității societății indo-europene primitive.
Ca lingvist amator, Eliade era „angajat”. Abordînd episodic chestiunea originii
limbii române, el a continuat acel misticism lingvistic și cultural ce
impregnează texte precum Destinul culturii românești, din 1953 (reluat în
ELIADE 1990). El prezenta acolo formarea poporului și implicit a limbii române
sub aspectul unei fatalități și al unui tot organic, ca o tragedie asumată de
români și, din nenorocire, ignorată de restul lumii: „Puține neamuri se pot
mîndri (sic!) că au avut atîta nenoroc în istorie, ca neamul românesc.” (ELIADE
1990, t. I, p. 139.) Acest discurs patetic, comun în perioada interbelică, îl
anticipa pe cel care avea să devină ideologia dominantă a anilor ‘70-’80,
discursul despre „limba bogată filozofic pe care Noica o descoperise a fi
înzestrarea lingvistică naturală a românilor” (VERDERY 1994, p. 299).
Sigur, e mai comod să scrii că limba și cultura română au o „dimensiune orphică
și zamolxiană” (ELIADE 1990, t. I, p. 151) și să practici ceea ce ar putea fi
numit o „etnolingvistică” patriotică și izolaționistă, decît să studiezi, fără
prejudecăți politice sau culturale, relațiile limbii române cu celelalte limbi
din Balcani, în special cu cea care i-a fost cea mai apropiată în epoca
formării și care poate furniza cheia originii poporului român: limba albaneză.
Relațiile de rudenie ale românei cu albaneza sînt sistematic minimalizate de
lingviștii români, care reduc în mod tradițional înrudirea la una pur lexicală
și încă și acolo la numai cîteva zeci de cuvinte. Din dorința de a sublinia
deosebirile dintre cele două limbi, s-a discutat foarte mult pentru a decide
dacă albaneza e o limbă coborîtoare din iliră, pe cînd dacă, și indirect
româna, ar prezenta mai degrabă elemente tracice (cf. VRACIU 1980, p. 27 et
sq.). În realitate, ignoranta aproape totală în care ne aflăm în legătură cu
particularitățile ilirei și ale tracei nu ne permit să tragem nici un fel de
concluzie.
Pentru lingviștii români de ieri și de azi albaneza a rămas un idiom străin,
suspectat, privit cu un soi de oroare neîncrezătoare. În această omisiune prin
tăcere a intelectualilor și specialiștilor români intervine teama dintotdeauna
de a se arăta balcanic, teamă combinată cu ceea ce Culianu numea „patriotismul
greu de consecințe” (CULIANU 1995, p. 169). Și, desigur, spaima că s-ar putea
(să ne ferească Dumnezeu) să se creadă că românii ar fi venit de fapt de undeva
de mai la sud. Eliade însuși nu concepea o adevărată apropiere, o comparare a
românilor cu albanezii decît ca pe un lucru rușinos, de ocară, de care singuri
sînt responsabili românii, prin înapoierea lor cronică. România, scria el retoric
într-un moment de autoflagelare, „își merită soarta între Paraguay și Albania”
(ELIADE 1990, t. II, p. 94).
În realitate, relațiile trecute ale românei cu albaneza au fost mult mai intime
decît au vrut să o recunoască vreodată lingviștii și istoricii români.
Discursul dominant rămîne însă și astăzi cel practicat în vremea lui de Eliade,
care califica româna drept un „miracol”, dînd exemple cum ar fi acela că e
singura limbă romanică în care s-a păstrat articolul enclitic: „se spune în
română lup, lupul, lupului, etc. exact ca
în latină lupus, lupum, lupi” (ELIADE 1943,
p. 19). Departe însă de a fi un „miracol istoric”, româna este o limbă
neolatină care, printr-un proces de convergență, s-a modificat structural
devenind o limbă balcanică. Bulgara și macedoneana – limbi slave – au trecut
prin același proces. Româna și albaneza nu sînt așadar singure în această
situație. Ele formează împreună cu bulgara, macedoneana, și într-o mai mică
măsură sîrba și greaca modernă ceea ce a fost numit o „uniune lingvistică”, sau
„uniunea lingvistică balcanică”. Conceptul a fost avansat de lingviștii Weigand
și Sandfeld (cf. SANDFELD 1930). În România, însă, cu rare excepții, cum a fost
Rosetti, care accepta conceptul de „uniune lingvistică balcanică” (ROSETTI
1968, p. 203 sq.), aceste apropieri structurale dintre română și celelalte
limbi balcanice s-au văzut în general respinse (cf. RUSSU 1970; MACREA 1971).
Lingviștii locali le-au respins prin argumente care în concepția „clasică”
păreau de nezdruncinat, ex.: „româna nu se diferențiază structural de celelalte
limbi romanice printr-o trăsătură nelatină, ci prin restructurarea elementelor
latine însăși” (sic! MACREA 1971, p. 41). Între timp, însă, a fost acceptat tot mai mult un
alt concept, cel de „convergență” a limbilor. Trubețkoi propusese deja această
teorie a convergenței, dînd ca model tocmai limbile balcanice, iar mai recent
ideea a fost aplicată la studiul limbilor indo-europene în ansamblu (TRUBETKOI,
1987; RENFREW 1989).
Tipologic, româna nu este astăzi altceva decît o limbă balcanică, al cărei
vocabular de origine latină de-abia dacă-l depășește cantitativ pe cel al
albanezei și a cărei gramatică a devenit identică cu cea a albanezei și a
slavei macedo-bulgare. Revenind la exemplul lui Eliade, e interesant de remarcat
că articolul enclitic pe care el îl pomenea este, la rîndul său, o trăsătură
lingvistică balcanică: atît româna și albaneza, cît și macedoneana și bulgara,
posedă un articol postpus. Lucrul a fost, desigur, remarcat de multă vreme,
alături de exemplele contrarii, precum faptul că structura verbală și sistemul
pronominal al limbii române sînt de proveniență latină, ceea ce nu este cazul
în albaneză și cu atît mai puțin în limbile slave de sud. Tipologic, însă, în
ceea ce privește sintaxa și structura frazei, româna, albaneza și macedoneana
sînt limbi identice structural, dar cu un lexic diferit. Româna e apropiată de
albaneză nu numai prin acele două duzini de cuvinte „moștenite din substratul
comun”, cum sînt miez, viezure, varză, barză,
etc. În realitate,
o mare parte a fondului LATIN al limbii române e comună românei și albanezei.
Sigur, unii termeni proveniți din latină se întîlnesc numai în română, dar
albaneza posedă, la rîndul său, latinisme care nu există în română, sau care au
dispărut. Mai mult, evoluția fonetică similară a latinismelor în română și în
albaneză indică împrumuturi simultane și identice, ceea ce nu se explică decît
prin conviețuirea, prin locuirea într-un spațiu comun a vorbitorilor acestor
două limbi. De altfel, mulți termeni s-au îndepărtat mai mult în română de
forma lor latină inițială: alb. lepur, din lepor, -em,
față de rom. iepure, alb. pulë, din lat. pulla, pullus,
față de rom. pui, alb. fshat, din *fossatum,
față de rom. sat (vezi însă „în pădurea sfîntă a ta și în
toate fsatele tale”, Psaltirea Scheiană, apud NOICA 1996, p.
219).
De fapt, după cum o voi arăta în acest articol, instituții și concepte atît de
importante pentru spiritul culturii române, cum sînt cuvînt, stăpîn, vatră se
explică, chiar și atunci cînd sînt moștenite din latină (cuvînt), sau
din fondul comun indo-european (vatră), numai prin intermediul limbii
albaneze și numai printr-un lung trecut comun al vorbitorilor celor două limbi.
O serie de alți termeni pe care îi credem românești sînt pure albanisme rămase
în limbă în urma lungului contact intens fără de care asemenea fenomene nu ar
fi fost posibile.
Albaneza pare să se fi desprins de română prin faptul că ea a fost latinizată
numai parțial. (Trubețkoi o numea, de altfel, o limbă „semi-romană”, adică
latinizată numai pe jumătate; TRUBEȚKOI, 1987, p. 47.) Această latinizare
neterminată a albanezei, deși masivă, s-a oprit la nivelul lexicului, pe cînd
în română fuziunea lingvistică a mers mult mai departe, cuprinzînd întregul
sistem pronominal și structura verbului.
Discuția, de un secol și jumătate încoace, este foarte aprigă între filologii
români, care pînă acum nu au văzut, sau nu au vrut să vadă aceea că pe lîngă
toate trăsăturile comune binecunoscute, și pe care lingvistica românească
încearcă în general să le minimalizeze, cele două limbi, româna și albaneza,
mai sînt unite și prin fondul lor latin comun. De exemplu, în capitolul
„Cuvinte romanice comune albanezei și românei”(RUSSU 1970), I.I. Russu grupează
(urmîndu-l aici pe H. Mihăescu) aceste „cuvinte comune” în patru categorii,
dintre care prima, cea mai importantă, cea care conține cuvintele latine
păstrate atît în albaneză cît și în română, se reduce pentru el la 270 de
termeni, care sînt, cu excepția lui aer, aur și argint,
nu dintre cei mai uzuali. Mai mult, din dorința de a dovedi că asemănările
lexicale româno-albaneze se pot datora fondului-comun traco-ilir și că nu e
nevoie să se presupună un contact geografic recent sau îndepărtat între vorbitorii
celor două limbi, Russu prezintă și o listă de termeni „autohtoni în română dar
care lipsesc în albaneză” (RUSSU 1970, p. 101), termeni din care în realitate o
bună parte se explică imediat prin albaneză, pe cînd alții prezintă asemănări
evidente cu termeni similari din această limbă, chiar dacă diferențele în
fonetism au nevoie de unele explicații. Pe deasupra, unii termeni sînt prezenți
în mod abuziv în această listă, de ex. barză sau mire,
a căror origine albaneză este neîndoielnică. Alte cuvinte au un corespondent
imediat în albaneză: zăr, zară, căciulă,
iar alții, „fără etimologie”, precum bordei, se explică de
îndată: borde = „gaură” în albaneză. La fel de sistematic,
Russu reduce numărul termenilor autohtoni comuni românei și albanezei la „vreo
70, poate maximum 72” (RUSSU 1970, p. 103; printre aceste cuvinte Russu include
și căciulă, prezentat de el mai înainte ca inexistent în albaneză,
iar pe de altă parte el nu-l include aici pe a flutura, termen pur
albanez. Cf.: Me fluturue në t’shkëlqyeshmet naltësina/„Să zbor pe
minunatele înălțimi.” Esad Mekuli în PODRIMJA și HAMITI 1979)
Nimeni nu a căutat pînă acum să repertorieze în profunzime fondul lexical latin
comun românei și albanezei, probabil pentru că rezultatul unei asemenea anchete
ar putea fi extrem de deranjant. O privire atentă ne va arăta însă că româna și
albaneza sînt două limbi care provin dintr-un trunchi comun, separarea
producîndu-se în momentul în care latinizarea unei populații (strămoșii
românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a cuprins și sistemul verbal,
precum și pe cel pronominal, pe cînd albaneza a rămas în stadiul unei masive
latinizări lexicale, comparabile cu valul irezistibil de franțuzisme și
latinisme introduse în engleză după cucerirea normandă. Dar, conviețuirea celor
două popoare de agricultori și păstori seminomazi a continuat și după această
latinizare inegală, dovadă numărul mare de albanisme rămase în română fără a
mai fi înțelese.
Concordanțele fonologice
Exemplele
pe care le voi prezenta sînt schematice, sumare, în limitele acestui articol.
După o ruptură geografică și culturală greu de situat în istorie, cele două
limbi au urmat o evoluție fonetică divergentă, evoluție care amintește ceea ce
s-a întîmplat în spațiul iberic, unde s-a ajuns la formarea spaniolei și
portughezei, distinse fonetic de exemplu prin apariția unui ș în
portugheză înainte de t sau p, sau
în poziție finală, față de s în spaniolă. Un fenomen
similar distinge albaneza de româna, unde în tot fondul vechi latin al celor
două limbi există o corespondență automată sh (ș)
albanez – s românesc, precum în shigjetë:
„săgeată”; shkallë: „scară”; shëndét: „sănătate”; short:
„soartă”; shtrat: „strat”; ngushtë: „îngust”; trisht:
„trist”; kreshtë: „creastă”, etc.
În notarea grafică – pur convențională și relativ recentă – a limbii
albaneze, ë reprezintă un ă sau
un î, atît în termenii derivați din latină: armë:
„armă”; pulpë: „pulpă”; turmë: „turmă”, cît și în
termeni autohtoni, tradițional de etimologie necunoscută pungë:
„pungă”. Substantivele feminine care se termină în ë/ă îl
înlocuiesc cu articolul hotărît -a: arma:
„arma”; pulpa: „pulpa”; qafa: „ceafa”. q reprezintă
aproximativ un ci- românesc, cum putem auzi în
„cireadă”: qepë: „ceapă” (diftongarea română a intervenit recent,
după venirea slavilor; așa se face că slavonismul pola dă polë in
alb., dar poală în rom., la fel ca în latinismele care o vreme
au trebuit să se pronunțe identic, dar care în română au cunoscut aceeași
diftongare: pemë: „poamă”, etc.; pemë desemnează
însă, în același timp, și pomul, arborele fructifer, fiind simultan „pom” și
„poamă”: Një pemë e shëndoshë jep fruta të mira./Un pom sănătos dă
fructe bune. (Matei 7: 17)). Unui -p- latinesc prezent
în interiorul cuvîntului într-un grup consonantic îi corespunde -p- în
română și -f- în albaneză: luftë:
„luptă”; luftëtar: „luptător”; kofshë: „coapsă”. LL este
un l dur, care în fondul lexical latin cel mai arhaic
corespunde unui r românesc (qjell: „cer”; fill:
„fir”, albaneza fiind aici mai apropiată lexical de latină decît româna).
Reconstituind corespondențele fonetice și etimologice, putem determina în
același timp care sînt termenii împrumutați de română din albaneză, și care
sînt cei autohtoni, provenind din vechiul fond comun. De exemplu, „mazăre” se
arată a fi un împrumut (din alb. modhullë) în ciuda afirmațiilor
contrarii ale lui Russu (RUSSU 1970, p. 24, reluîndu-l pe Gustav Meyer),
întrucît forma cuvîntului corespunde acelei vechi evoluții fonetice românești,
care face ca unei consoane interdentale albaneze, -dh-, în
poziție intervocalică, să-i corespundă -z- în română,
limbă ce nu posedă o asemenea consoană interdentală, -dh-,
identică cu th din articolul englezesc the,
(cf. bardhë > barză; despre trecerea lui -ll- din modhullë la -r- din mazăre vezi
paragraful anterior). În schimb, în termenii proveniți dintr-un vechi fond
comun, unui dh albanez arhaic îi corespunde automat în
română dentala d, ex.: shurdh: „surd”; gardh:
„gard”.
Odată stabilite aceste corespondențe, unitatea lexicală inițială dintre română
și albaneză devine imediat vizibilă și ușor de reconstituit: qjell:
„cer”, shigjetë: „săgeată”, shkallë: „scară”. Më
pëlqen muzika: „îmi place muzica”, etc. Verë și pranverë („vară”
și „primăvară”), fshat și qytét („sat” și
„cetate”), katund și kolibe („cătun” și
„colibă”, acesta din urmă fiind un împrumut comun de la slavii din sud).
Coincid pînă și numele populare ale lunilor, de ex. „scurtul” (februarie)~shkurt,
sau „cireșar” (iunie)~qershor. Nici nu e de mirare: limba trebuie
căutată, cum scria cu exaltare Hasdeu, „în cătune, în colibe, în bordeie” (apud
NOICA 1996, p. 223; bordei este de altfel dat de dicționarele românești ca
fiind de etimologie necunoscută, dar, cum spuneam înainte, o privire la
albanezul borde – „gaură”, ne va arăta pe dată etimologia).
