Am inaugurat acum ceva timp o nouă rubrică pe blog – Anticariat, unde mi-am propus să scriu despre cărți vechi, găsite în biblioteci sau anticariate. Azi voi scrie despre cursul ”Limba albaneză în raporturile ei cu limba română” pe care Ion Aurel Candrea l-a ținut în anii 30 la Facultatea de Litere din București.

Am găsit acest curs litografiat în biblioteca casei de la Plenița (despre care probabil voi scrie odată, pentru că este o sursă nesecată de astfel de comori). Ce m-a făcut să scriu despre curs, a fost următoarea frază.

”Fără cunoștințe aprofundate de limbă albaneză nu se poate face, cu temei, filologie romînească”

IA Candrea

Mai citisem la Dan Alexe despre legăturile dintre limba română și cea albaneză, dar, sincer să fiu, nu știam că, în perioada interbelică, acest lucru era atât de comun, încât făcea obiectul unui curs la facultate.

Înainte de a scrie despre curs, am căutat câteva informații despre autorul lui. Așadar,

Cine a fost Ion Aurel Candrea?

Născut în 1872, sub numele de Iancu Hecht, în București, cel care avea să fie cunoscut sub numele de Ion Aurel Candrea a fost unul dintre marii lingviști, filologi și folcloriști români de origine evreiască. El face parte din pleiada de specialiști evrei în lingivistica și folcloristica română alături de Lazăr Șăineanu (Eliezer Schein), Moses Gaster, Heimann Hariton Tiktin, Moses Schwarzfeld sau Alexandru Graur.

Fost elev al lui Bogdan Petriceicu Hașdeu la Universitatea din București. Candrea și-a susținut doctoratul la Paris în 1902 cu teza Les éléments latins de la langue roumaine. Le consonantisme (Elementele latine ale limbii române.Consonantismul). Revenit în țară, predă timp de 10 ani la Liceul ”Frații Buzești” din Craiova și ”Mihai Viteazul” din București. Abia în 1913 este numit conferențiar la Universitatea din București, pentru ca în 1922 să devină docent și, din 1927, profesor universitar la catedra de dialectologie și folclor românesc.

Opera sa este una extrem de vastă și cuprinde studii de folclor, cercetări despre limba veche, studii de dialectologie, dicționar de rime. A avut, de asemenea, o contribuție esențială la două lucrări monumentale – „Dicționarul etimologic al limbii române ” (în colaborare cu Ovid Densușianu, 1914 ) și Dicționarul enciclopedic ilustrat Cartea Românească (în colaborare cu Gheorghe Adamescu), tipărit între 1926 și 1931.

În tot ce am citit pe internet despre el, nu am găsit nimic despre acest curs, dar este posibil ca el să fie menționat în studiul publicat de Florica Dimitrescu în 1974 ”I.A. Candrea – lingvist și filolog”. Oricum ar fi, este o informație mai puțin cunoscută despre activitatea lui.

Limba română – limbă balcanică

De remarcat faptul că I.A Candrea vorbește despre dialectele limbii române, idee care acum multora li se pare un adevărat sacrilegiu. Știți probabil acel text care circulă pe net sub titlul Limba Română, o limbă unică în lume! 11 motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare ale omenirii. Unul dintre motive sună așa –

La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar trebui să aibă dialecte – adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania). Și totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și regionalisme, însă nu dialecte.

nu am găsit autorul acestui text mult distribuit, dar el poate fi citit aici

Candrea vorbește însă despre dialectele limbii române, ceea ce arată că autorul acestui text habar nu are despre ce vorbește.