Am inaugurat acum ceva timp o nouă
rubrică pe blog – Anticariat, unde mi-am propus să scriu despre cărți vechi,
găsite în biblioteci sau anticariate. Azi voi scrie despre cursul ”Limba albaneză în raporturile ei cu limba română” pe care Ion Aurel Candrea l-a ținut în anii 30 la Facultatea
de Litere din București.
Am găsit
acest curs litografiat în biblioteca casei de la Plenița (despre care probabil
voi scrie odată, pentru că este o sursă nesecată de astfel de comori). Ce m-a
făcut să scriu despre curs, a fost următoarea frază.
”Fără
cunoștințe aprofundate de limbă albaneză nu se poate face, cu temei, filologie
romînească”
IA Candrea
Mai citisem
la Dan Alexe despre legăturile dintre limba română și
cea albaneză, dar, sincer să fiu, nu știam că, în perioada interbelică, acest
lucru era atât de comun, încât făcea obiectul unui curs la facultate.
Înainte de a scrie despre curs,
am căutat câteva informații despre autorul lui. Așadar,
Cine
a fost Ion Aurel Candrea?
Născut în
1872, sub numele de Iancu
Hecht, în București, cel care avea să fie cunoscut sub numele de Ion Aurel Candrea a fost unul dintre marii lingviști, filologi și
folcloriști români de origine evreiască. El face parte din pleiada de
specialiști evrei în lingivistica și folcloristica română alături de Lazăr Șăineanu (Eliezer
Schein), Moses Gaster, Heimann Hariton Tiktin, Moses Schwarzfeld sau Alexandru Graur.
Fost elev al lui
Bogdan Petriceicu Hașdeu la Universitatea din București. Candrea și-a susținut doctoratul la
Paris în 1902 cu teza Les
éléments latins de la langue roumaine. Le consonantisme (Elementele
latine ale limbii române.Consonantismul). Revenit în țară, predă timp de 10 ani
la Liceul ”Frații Buzești” din Craiova și ”Mihai Viteazul” din București. Abia
în 1913 este numit conferențiar la Universitatea din București, pentru ca în 1922
să devină docent și, din 1927, profesor universitar la catedra de dialectologie
și folclor românesc.
Opera sa este una
extrem de vastă și cuprinde studii de folclor, cercetări despre limba veche,
studii de dialectologie, dicționar de rime. A avut, de asemenea, o contribuție
esențială la două lucrări monumentale – „Dicționarul etimologic al limbii
române ” (în colaborare cu Ovid Densușianu, 1914 ) și Dicționarul
enciclopedic ilustrat Cartea Românească (în colaborare cu Gheorghe
Adamescu), tipărit între 1926 și 1931.
În tot ce am
citit pe internet despre el, nu am găsit nimic despre acest curs, dar este
posibil ca el să fie menționat în studiul publicat de Florica Dimitrescu în
1974 ”I.A. Candrea – lingvist și filolog”. Oricum ar fi, este o informație mai
puțin cunoscută despre activitatea lui.
Limba română –
limbă balcanică
De remarcat
faptul că I.A Candrea vorbește despre dialectele limbii române, idee care acum
multora li se pare un adevărat sacrilegiu. Știți
probabil acel text care circulă pe net sub titlul Limba Română, o limbă unică
în lume! 11
motive care saltă limba de baștină a lui Brâncuși pe podiumul „pietrelor” rare
ale omenirii. Unul dintre motive sună așa –
La cât de veche e pe teritoriul european, româna ar
trebui să aibă dialecte –
adică limba locuitorilor din Banat, de pildă, să fie mult-diferită de cea a
locuitorilor din Maramureș (vezi triada spaniolă-bască-catalană din Spania). Și
totuși, nu-i cazul limbii române, în „curtea” căreia există graiuri și
regionalisme, însă nu dialecte.
nu am găsit autorul acestui
text mult distribuit, dar el poate fi citit aici
Candrea vorbește însă despre dialectele limbii
române, ceea ce arată că autorul acestui text habar nu are despre ce vorbește.