Eseu digital scris de
Adina Popescu.
Traducerea în limba albaneză a eseului și a fragmentelor de Gersa
Rrudha.
Aromânii
Așadar, un strămoș de-al meu, primul nostru Dedu, a venit în România la final de secol 18, pe timpul domniei lui Grigore Ghica, ca refugiat politic aromân din Albania.
Un urmaș de-al lui, fiu sau nepot, Dimitrie Diamandi Dedu a deținut clădirile și terenurile din jurul podului Șerban Vodă, i se spuneau „casele lui Dedu”, a avut și un han în București. Însă s-a împrietenit cu grecul Negroponte care l-a convins să-i acorde un gir, grecul a dispărut, Dedu al nostru și-a pierdut o mare parte din avere.
Apoi,
istoria familiei mele se complică și mai mult – cîștigă și pierd moșii,
inclusiv la jocuri de cărți, mătușa Geta devine damă de onoare a reginei Maria,
mătușa Meme pleacă la Paris etc., în cele din urmă regimul comunist și
naționalizarea îi găsește deja săraci și nostalgici după o epocă care a apus,
iar tot ce am moștenit eu de la această familie e doar acest trecut fărîmițat.
În Albania, am întîlnit mai multe comunități de aromâni – în Tirana, în Mekat, satul de lîngă Vlore, în Korçë, iar călătoria mea s-a încheiat într-un mod simbolic la Moscopole (Voskopojë) orașul pierdut al aromânilor. Despre aromâni, ai senzația că sînt, de fapt, peste tot, risipiți pe întreg teritoriul Albaniei de astăzi, mereu poți avea surpriza plăcută ca bunicul sau bunica albanezului pe care îl întîlnești întîmplător pe stradă și cu care schimbi cîteva vorbe în engleză sînt, de fapt, aromâni.
Am auzit pentru prima oară dialectul în Albania și cumva m-a răvășit – mi s-a părut un soi de limba română veche, fără o evoluție în timp, dar mai ales fără influențe și intervenții, poate că exact așa am fi vorbit și noi dacă am fi fost într-un spațiu lingvistic izolat, pe o insulă părăsită din mijlocul mării.
O limbă în afara timpului. Iar sentimentul de acasă s-a accentuat atît
de mult încît nu-mi mai venea să părăsesc Albania pentru că mă simțeam deja ca
în România, un soi de Românie altfel, poate mai bună, dacă ne referim la
onestitatea oamenilor și la acest sentiment de prietenie absolută care m-a
urmat pretutindeni.
M-am întors acasă și în lipsa unui ceas de mînă mecanic
pe care nu l-am moștenit de la nimeni, timpul mi s-a părut din nou fragmentat
și parcă lipsit de consistență, rupt în fîșii mărunte în care nu mai regăsesc.
M-am reîntors la cartea mea despre Aledonia, mi-e dor de Albania în fiecare zi,
nu mai cred în coincidențe, cred că anumite lucruri din viața asta chiar îți
sînt predestinate.
