A sasea teza:

Formarea unei Romani pastorale in Balcani

6.1. O parte considerabila a aromâmilor içi câstiga pâna astâzi

existenta din cresterca oilor si a caprelor, pe care o practica in doua forme ale economiei pastoritului la distant: pe de o parte, transhumanta, in cazul câreia miscarea turmelor intre pâsunile schimbate dupã anotimp e insotita de pástori tocmiti, iar pe de altà parte, nomadismul montan, in cazul caruia proprietarii de animale, dar si familiile lor, insotese deplasarea turmelor. Cel putin bârbatii - in contrast cu toate celelalte popoare ale Europe de Sud-Est - nu practica aproape niciodata agricultura. Acelasi lucru ar trebui sã fie valabil si pentru multe generatii de strâmosi ai daco-românilor de astâzi.

Niciunui alt popor din Balcani nu-i este caracteristicã o pon-dere atât de marcantã a cresterii vitclor, asa cum s-a pâstrat aceasta pâna astazi la partea neorâsencaseã a aromânilor si cum poate fi presupusã pentru daco-români intr-o perioada mai veche. Aici surprindem - aläturi de procentajul ridicat de orâseni prin-tre aromâni - o a doua caracteristica, enologica, imbinatã cu problema continuitâtii romanitati orientale, care cere lamariri istorice.

La prima vedere, pare neverosimil faptul cã, in douá Romani (una in Dacia, ccalalta in Dardania sau in Macedonia), teritorial aça de departate una de cealaltã, s-a constituit un asemenea element deosebit. Intr-adevar, situatia lingvistic clara contrazice o asemenea presupunere: toti românii, fie de la nord, fie de la sud de Dunare, vorbese dialecte ale aceleiasi limbi romanice, ale

cárei elemente unitare de bazà nu s-au putut defini într-un mediu dispersat pe un intreg subcontinent, c' numai intr-un spatiu de formare mult mai limitat.

Aceasta inseama ins oã Romaniile pastorale, care sunt istoric scsizabile, se nasc dintr-o singurà radácinã. Localizarea acesteia trebuie sã devina o problema centralã in continuarea debaterii temei continuitâti. Cheia enigmei se aflã acolo unde - in cruda indicatiilor clarvazâtoare ale lui Gustav Weigand - nu a fost cautatà in mod serios, si anume între de mult observata comunitate dintre romana si albanezà. Corespondentele care privese practic toate categortile fenomenelor lingvistice din ambele limbi sunt remarcabil de numeroase si de importante, încât ele ingâduie sã se traga concluzia - cu mari sanse de plau-zibilitate - a unei osmoze durând secole de-a rândul si find de o intensitate remarcabila. Ar merita sã se cerceteze cazuri com-parative. Ne face impresia cà, probabil, rar se intâlnese doua limbi care sã fi interactionat cu atâta profunzime, cu toate cã popoarcle ce le vorbeau au intretinut legaturi doar pe o „portiunc de drum" limitatã. Situatia lingvistica indica in mod coercitiv faptul ca strâmosii albanezilor si a románilor de astazi au stationat pentru o perioadã mai lungã de timp intr-una si aceeasi regiune: acest fenomen s-a petrecut, far indoialã, in grupe amestecate, care, desi si-au mentinut identitatea etnicà si lingvis-tica, si-au facut din bilingvism o regula, cel putin intre barbati.

Nu trebuie sà ne imaginam o regiune care ofera spatiu pentru douá popoare ca având dimensiuni prea reduse. Cum ins elc-mentele lingvistice comune care ne preocupá strâbat totalitatea dia-lectelor ambelor idiomuri, ne este cu greu ing§duit sã ne gândim ca spatiul câutat ar fi depásit - in lini mari - o marime mijlocie. Acestei incercâri de identificare ii serveste circum-suplimentare, in lucrarca mea: Anfängen des alb. Christent, p. 121-131.

stanta cà avem posibilitatea sã ne construim un „filtru" din ce. rinte, care nu permite celor mai multe dintre solutile propuse sã

treaca prin el. Regiunea trebue sa prezinte caracteristicale verosimile unui adãpost, fie el si temporar, pentru douà popoare, atât pentru alba-nezi, cat si pentra români. Cele douã limbi contin indicati istorice pe care ne putem baza si care nu se potrivesc nicidecum cu nite patrii timpurii, stabilite dupa bunul plac. De accca, intra in discutie doar o singurà regiune care sã indeplineasca conditile geografico-economice cerute pentru o specializare in pâstorit migrator.

Dacã folosim aceste norme, atunci is din discutie - din diferite motive pentru fiecare -, una dupã cealaltã, regiunile muntoase ale sud-estului, râmânând doar cel mai inalt complex montan al subcontinentului, cu varfuri pâna la 2925 m, acca grupa centrala constituita din bariera Balcanilor, precum si din muntii Rila, Rodopi si Pirin. Nu e vorba doar cã impotriva regiu-nii muntoase a Traciei de Vest, ca patrie comuna, nu se gâseste nici un indiciu contrariu. Dimpotriva, exist puncte de reper lingvistice relevant, care confirma faptul ca dubla patric cautatã nu poate fi localizatà decât aici. Pe panta de sud-vest a masivu-lui balcanic central se aflã - la iesirea riului Bregalnica in câmpie

- orasul iugoslavo-macedonean $tip. Deosebirile pe care le con-statam in pronundia acestui nume, de la forma premergatoare anticä Astibos, presupun in mod obligatoriu o transmitere albaneza catre slavii cuceritori. Cele mai vechi „straturi" de cu-vinte imprumutate in albanezã ne fac sã privim spre provincia Dacia mediterranea, interciatã probabil sub Diocletian, si prin aceasta, spre masival central. Localizarea propusã corespunde in totalitate celor mai timpurii marturii despre vlahi, n sine insufi-ciente, pentru a ne decide asupra regiun in care s-ar fi atlat patria originarã.

Coca ce e scos in evidentà cu ajutorul ,,uneltelor" filologice se pre-zinta si in acest caz ca o reflectare a evenimentelor secolelor VI-VII d.

Chr. Acca parte a romanicilor care, dupà catastrofa suferita de Imperia. nu s-au mai putut mentine in nord si nu a mai gâsit nici un adäpost in sud sau in alt parte din siragul de orase macedonean, a cautat de preferintà refugiu in cei mai inalti si mai inaccesibili munti. Aici, cei refugiati s-au strâduit sã -si câstige traiul alâturi de vechii locuitori. Prin acesti nor vecini, cei veniti sunt initiati in economia pâsunilor alpine, dupà cum ne arata limpede fondul principal al vocabularului pastoral românese; aceastã nouà forma de trai nu le era familiarà celor refugiati din câmpiile nordului. Romanicii - care nu mai aveau acces la pâman-turile arabile de mult ocupate de câtre autohtoni - au fost si mai con-strânsi decât strâmosii albanezilor sã se orienteze spre cresterea oilor si a caprelor. Acestei forme de existent i-au oferit un nou câm de acti-une prin descoperirca nomadismului montan, pana atunci necunoscut in sud-estul Europe. Acum furà impâsunate regiuni inalte, inainte do-abia folosite, iar animalele fur mânate si prin locuri periculoase, pen-tru cã turmele erau insofite de grupe de familii, si nu doar de pâstori putini. Aläturi de Romania de refugiu urbanã, se naste, cu accasta, o a doua Romanie de refugiu, caracterizata de cresterea oilor. Ea nu se intindea, ca sinul de orase macedo-romanice, de-a curmezisul penin-sulei, ci de la nord la sud, perpendicular pe el: aproximativ intre lati-tudinea nordica de 43° (la nord de Sofia) si de 41°. La Serres, capetele celor douà Romani se intâlnese in unghi drept.

Lamurire

6.2. Cea de-a sasea teza pomeste de la premisa cá toate ramurile románimit - cu exceptia liniei de continuitate urbana din Macedonia - sunt expresia unei economii pastorale la distantà sau, totusi, cum e de presupus pentru daco- si istro-romani, ca o etapã de tranzitie plasata in

pre-zinta si in acest caz ca o reflectare a evenimentelor secolelor VI-VII d.

Chr. Acca parte a romanicilor care, dupà catastrofa suferita de Imperia. nu s-au mai putut mentine in nord si nu a mai gâsit nici un adäpost in sud sau in alt parte din siragul de orase macedonean, a cautat de preferintà refugiu in cei mai inalti si mai inaccesibili munti. Aici, cei refugiati s-au strâduit sã -si câstige traiul alâturi de vechii locuitori. Prin acesti nor vecini, cei veniti sunt initiati in economia pâsunilor alpine, dupà cum ne arata limpede fondul principal al vocabularului pastoral românese; aceastã nouà forma de trai nu le era familiarà celor refugiati din câmpiile nordului. Romanicii - care nu mai aveau acces la pâman-turile arabile de mult ocupate de câtre autohtoni - au fost si mai con-strânsi decât strâmosii albanezilor sã se orienteze spre cresterea oilor si a caprelor. Acestei forme de existent i-au oferit un nou câm de acti-une prin descoperirca nomadismului montan, pana atunci necunoscut in sud-estul Europe. Acum furà impâsunate regiuni inalte, inainte do-abia folosite, iar animalele fur mânate si prin locuri periculoase, pen-tru cã turmele erau insofite de grupe de familii, si nu doar de pâstori putini. Aläturi de Romania de refugiu urbanã, se naste, cu accasta, o a doua Romanie de refugiu, caracterizata de cresterea oilor. Ea nu se intindea, ca sinul de orase macedo-romanice, de-a curmezisul penin-sulei, ci de la nord la sud, perpendicular pe el: aproximativ intre lati-tudinea nordica de 43° (la nord de Sofia) si de 41°. La Serres, capetele celor douà Romani se intâlnese in unghi drept.

Lamurire

6.2. Cea de-a sasea teza pomeste de la premisa cá toate ramurile románimit - cu exceptia liniei de continuitate urbana din Macedonia - sunt expresia unei economii pastorale la distantà sau, totusi, cum e de presupus pentru daco- si istro-romani, ca o etapã de tranzitie plasata in

58

trecut. Accasta rezaltà, printre altele, din fondul lexical daco-roman privitor la cultivarea pâmántului, care provine in cea mai mare parte din slava si, într-o másurà mai redusa, din maghiarã. Aici isi gâseste expresia faptul ca daco-romanii trebuie sa se fi strecurat din munti spre depresiuni, unde au invätat tehnica agriculturi de la populatile vor-bitoare de alte limbi si care locuiau deja acolo." Dacà in daco-româna nu lipsese de loc cuvintele care reprezintã vechea mostenire romanica, si care, in acelasi timp, tin de lumea cultivatorilor de pâmânt, acest Jucru isi gaseste explicatia in faptul cã, inclusiv cei care se ocupa numai de cresterca animalelor stapânese notiunile fundamentale privitoare la domeniul invecinat al viefii plugarilor si al crescâtorilor de vite, gandin-du-ne doar la lâsarca turmelor pentru iernat pe parcele din depresiuni, care le sunt cedate de catre tarani in schimbul unei arenzi."

6.3. In continuare, pentru teza de fata e important si faptul cã, potri-vit constatárilor etnografilor si etnologilor, care au fost pânã acum prea putin atraçi in dezbaterea pe tema continuitátii, nomadismul montan, ca forma extrema a economici pãsunatului la distanta, era fara indoialã, in Antichitate, inca necunoscutà spatiului sud-est european. Accastã forma extrema a fost practicatà de atât de multi aromâni, si, cu exceptia unci mici grupe grecofone si a amumitor pärti ale albanezilor de nord, numai de eis Un pas important inainte in argumentatia noastra