Printre notiţele Facebook ale lui Dan Alexe se găseşte
una intitulată „Despre legăturile subterane ale
românei cu albaneza…” În variantă tipărită, studiul lui Dan Alexe se găseşte
în Essays in Memory of Ioan Petru Culianu,
Bucuresti, Nemira, 2001. Dar să începem cu concluzia:
„Evoluţia fonetică similară a latinismelor în română
şi în albaneză indică împrumuturi simultane şi identice, ceea ce nu se explică
decât prin convieţuirea, prin locuirea într-un spaţiu comun a vorbitorilor
acestor două limbi”.
Concluzie
la care se ajunge după o amplă demonstraţie, vă las plăcerea să o descoperiţi.
O teză uşor eretică. De la Rosler încoace, polemica între maghiari şi români
purtată pe terenul lingvisticii şi istoriei are ca temă centrală problema
„cine-a fost primu-n Ardeal”. Pentru oamenii de ştiinţă români înrudirea
albanezei cu româna a fost o sperietoare maximă – la o primă vedere confirmă
teza „poporul român s-a format la sudul Dunării”.
Problema
este generată de hărţile întipărite în minţile noastre. România de azi are o
formă, aceeaşi formă trebuie s-o fi avut şi întrecut. Se face confuzie între
stat şi naţiune – ori naţiunile au putut trăi multă vreme fără stat.
Dan
Alexe mai spune ceva: că româna, albaneza, macedoneana şi parţial sârbo-croata
fac parte dintr-o „uniune lingvistică balcanică” care împărtăşeşte multe
caracteristici morfologice comune. „O privire
atentă ne va arăta însă că româna şi albaneza sînt două limbi care provin
dintr-un trunchi comun, separarea producîndu-se în momentul în care latinizarea
unei populatii (strămoşii românilor) a fost împinsă pînă acolo unde ea a
cuprins şi sistemul verbal, precum şi pe cel pronominal, pe cînd albaneza a
rămas în stadiul unei masive latinizări lexicale, comparabile cu valul
irezistibil de franţuzisme şi latinisme introduse în engleză după cucerirea
normandă”, altă frază cheie din argumentaţia lui Dan Alexe.
Pe
baza acestor argumente lingvistice mie îmi vine foarte uşor să văd o mare de
„proto-români”, parţial păstori semi-nomazi, parţial agricultori sedentari
(modelul tradiţional de subzistenţă) care se întindea din munţii Maramureşului
până în munţii Pindului. O mulţime de triburi vorbind dialecte înrudite (de
unde moştenirea comună a „uniunii lingvistice balcanice”), împărtăşind probabil
tradiţii religioase comune, supuse în diferite etape procesului de integrare în
Imperiul Roman şi implicit latinizării lingvistice. În acelaşi timp, lipsiţi de
organisme politice şi militare comparabile cu ale migratorilor asiatici aceşti
proto-români „din Maramureş până-n Pind” au fost fragmentaţi în decursul
invaziilor succesive. Ţinta barbarilor era Constantinopolul – iar drumul către
acest oraş ocolea munţii Carpaţi (prin Dobrogea sau pe ruta Belgrad-Sofia), de
aici cred că a rezultat prezervarea limbii române la nord de Dunăre şi
spargerea ei în cioburi la sud de fluviu.
Cred
că limba română s-a format atât la nord cât şi la sud de Dunăre (nu sunt primul
care o spune, este o teză studiată de mai multă vreme). Ar trebui să nu ne mai fie frică de
Rosler, de fapt albanezii au venit din România.