Eseu digital scris de
Adina Popescu.
Traducerea în limba albaneză a eseului și a fragmentelor de Gersa Rrudha.
Strănutul albanez
Am aterizat pe micul aeroport Nënë Tereza tîrziu în noapte, după ce schimbasem avionul în München.
Nu există nicio cursă directă București-Tirana, trebuie să zbori o mie și ceva
de kilometri spre Nord, în Germania, ca să te reîntorci în Sud. Anxietatea mea
legată de zbor mă epuizase, două decolări, două aterizări, mă simțeam deja
undeva la capătul lumii, deși nu sînt decît 900 de kilometri între țările
noastre care nu au fost în trecut „vecine”, doar „prietene”, grație unui regim
comunist cumplit de asemănător. În afară de această poveste, cea a trecutului
recent, nu știam nimic despre Albania. Doar faptul că un strămoș de al meu,
aromân, primul nostru Dedu in familie, a venit din Albania în România la final
de secol 18 și s-a stabilit aici.
Am avut un profund sentiment de acasă
din momentul în care avionul, în sfîrșit, a pus roțile pe pistă și am răsuflat
ușurată. Încerc acum să mi-l explic. Făcusem cunoștință cu poporul albanez și
cu limba lui încă de pe aeroportul din München, am observat că toți bărbații
trecuți de 60 de ani (unul dintre ei a stat chiar lîngă mine, în avion) purtau
ceasuri de mînă mecanice ce păreau moștenite de la tați sau bunici. În România,
ceasurile de mînă sînt pe cale de dispariție. Mi-am zis că timpul în Albania se
măsoară altfel, e un timp „clasic” și mai puțin fragmentat decît timpul
înregistrat de dispozitivele electronice care te anunță de fiecare dată că ești
în întîrziere. E un timp mai riguros, mai puțin elastic. Și așa și fost – în
luna petrecută în Albania, sub un cer de vară invariabil senin, fără niciun
strop de ploaie, fără nicio urmă de nor, mi-am regăsit timpul verii din copilărie,
zile care par nesfîrșite, sufocate de caniculă (în Tirana sînt în mod obișnuit
40 de grade, în iulie), însă supuse unei discipline, orele de masă, orele de
somn, orele destinate siestei.
Nicăieri nu am simțit că am mai mult
timp la dispoziție decît aici. Știam de pildă că se lasă seara atunci cînd
bătrînii umpleau băncile din jurul micii fîntîni arteziene de la hotel
Colosseo, iar copiii se jucau în jurul ei, stropindu-se cu apă, exact acolo
unde începe strada cu ambasade, închisă de bariere, cu paznici plictisiți în
fața fiecărui stabiliment care reprezintă țările din Vest și din Est sau din
alte locuri exotice, îndepărtate. Germania se salută cu Franța, priviri
diplomatice din spatele ferestrelor unei clădiri oarecum închisă în ea însăși,
dar care inspiră seriozitate, surprind forfota însoțită de clinchetul paharelor
cu vin de la recepția care tocmai a început pe balcoanele deschise spre lume
ale clădirii de peste drum. Știam că se lasă seara atunci cînd pe bulevardul
meu - Rruga e Durresit, își face apariția femeia cu porumb copt, își
instalaleză micul grătar improvizat cu cărbuni, se așează pe un scăunel de
pescar, înconjurată de sacoșe, își așeaptă mușterii. E deja noapte cînd se
simte o adiere plăcută dinspre mare, iar la barul Hemingway se proiectează
filme vechi, alb-negru, pe calcanul ruinat al casei de vizavi. În Tirana, totul
se sparge pentru a fi reconstruit, e o reconstrucție permanentă, în centru, se
înalță blocurile noi cu cîte 30 de etaje din beton și sticlă, înconjoară piața
Skanderberg, un uriaș spațiu liber, pietonal, inima orașului care bate.
Dimineața începe doar atunci cînd
locuitorii orașului se întîlnesc pe la terase ca să-și bea cafeaua, însoțită
mereu de un pahar de apă rece din partea casei, cafeaua nu se bea niciodată
acasă, poate fac asta după model italian – Italia era țara liberă de peste mare
după care abanezii au tînjit atît, mai bine de 40 de ani, țara inaccesibilă.
România a fost înconjurată doar de țări comuniste, n-am avut nicicînd
Occidentul atît de aproape, unde puteai să fugi? La unguri? La sîrbi? Însă
albanezii au trăit mereu cu acest miraj de dincolo de Adriatică, era nevoie
doar de o barcă care să-i ducă pînă la Bari, totuși a fost cea mai bine păzită
pușcărie din fostul bloc comunist, nu ieșea și nu intra nimeni, occidentalii
care ajungeau întîmplător aici treceau mai întîi pe la frizer ca să li se dea
jos bărbile, pletele și să nu facă notă discordantă. Enver Hodjea a împăzit
țara cu buncăre, peste 150.000 de mii pentru a-și „proteja” populația împotriva
unei invazii capitaliste, improbabilă și imposibilă, propagandă pură. În
Tirana, două dintre ele au fost transformate în muzee, memoriale ale victimelor
comunismului, nu mi-am imaginat vreodată că va mai exista un alt loc care să
emoționeze mai mult decît Memorialul de la Sighet, din România, dar uite că
există... nu mi-am imaginat că a existat undeva un dictator la fel de dement ca
Ceaușescu. Vizitam memorialul Bunk¢Art 2, printre familii de francezi, italieni și nordici,
în vacanță, care se „informau” superficial cum a fost cu comunismul ăsta, cîtă
opresiune, cîte victime, treceau cu lejeritate dintr-o încăpere în alta, fără
aer și fără lumină, copiii lor se alergau pe culoarele buncărului ca într-un
parc de distracții tematic, iar eu încercam să-mi ascund lacrimile. Am ieșit
afară năucă – cît poți să înțelegi dacă n-ai trăit? Ce repere poți să ai dacă
vii, de pildă, din țara cea fericită de peste mare?
În Tirana, știam cînd era ora prînzului,
atunci cînd străzile se goleau, căldura excesivă îi alunga pe toți spre
spațiile interioare cu aer condiționat. Însă și atunci mergeam pe străzi
kilometri în șir, pentru că toate bulevardele, spre deosebire de București, au
copaci, au umbră, am trecut pe lîngă micile magazine de la demisolurile
clădirilor de unde puteam cumpăra orice, de la încărcătoare pentru telefon la
„fustane italiene”, în drum spre parc și spre lacul artificial, abia aici
simțeam că se mai lasă căldura un pic, mă așezam pe o bancă și îi ascultam pe
bărbații orașului cum strănută. Din prima zi m-a surprins acest strănut, ca un
salut vesel – un strănut zgomotos, în forță care se poate auzi, poate, și pînă
la Durres, pe malul mării, la 40 de kilometri distanță. L-am remarcat din prima
zi, pentru că așa strănută și tatăl meu de cînd îl știu, iar mama îi spune
mereu – „Anton, nu mai strănuta așa de tare, fii decent și strănută în
batistă!”. Dar pentru mine a fost indiciul cel mai clar că ăsta e locul, aici
sînt rădăcinile mele.
Însă în prima seară, cea a aterizării pe
aeroportul Nënë
Tereza, Tirana era pentru mine un oraș necunoscut și nu aveam mari așteptări de
la el, un fel de București, m-am gîndit eu. La ora trei dimineața, nu puteam să
adorm, fumam o țigară pe balconul apartamentului și mă gîndeam - ce chestie curioasă e asta, toți bărbații de peste 60
de ani din avion purtau ceasuri mecanice.
Terra incognita
În viață, ți se întîmplă anumite lucruri care îți sînt
predestinate, însă de cele mai multe ori nu le acorzi o prea mare importanță,
așa că trec pur și simplu pe lîngă tine, fără să te atingă. Sînt Semne pe care
nu le mai vezi sau le numești pur și simplu coincidențe. În timpul
lockdown-ului, atunci cînd toată lumea încremenise, stăteam închisă în micul
meu apartament din București, comadam mîncare online și tînjeam după o
călătorie în Balcani pe care o plănuisem înainte de pandemie. Nu visam la Paris
sau la Roma, mi-era dor de Sarajevo și de Belgrad, de Marea Neagră a vecinilor
noștri bulgari, îmi imaginam cum ar fi să trăiesc ceva vreme în Muntenegru sau
în Albania. De cînd Occidentul nu mă mai atrage ca un miraj, m-am îndrăgostit
iremediabil de țările din Balcani, încercînd în același timp să le înțeleg
complicata lor istorie. Pentru că este și istoria noastră, sînt rudele noastre
de pe peste deal, vrem, nu vrem, asta e mahalaua în care ne-am născut.
Așa am început să scriu o carte de călătorie în Aledonia
– o țară imaginară, insignifiantă pe harta Europei, care să aibă cîte ceva din
toate, inclusiv din traumele și mentalitățile noastre comune. Și să explice
cumva acest sentiment de acasă pe care îl am aproape peste tot în Balcani. M-am
plimbat prin Aledonia pe toată durata pandemiei, abia cînd ni s-a dat voie să
călătorim din nou, m-am oprit brusc, jocul meu literar își pierduse oarecum
rostul.
Aproape că uitasem de Aledonia cînd am aflat că voi merge
în Albania cu o rezidență Traduki. Am descoperit aici o capitală care, la fel
ca în cartea mea, se afla la o mică distanță de mare și avea în apropiere un
munte, nu foarte înalt pe care puteai să urci cu o telegondolă. Relieful țării
din povestea mea era unul predominant colinar, iar țara era împînzită de lacuri
în care puteai să pescuiești un pește ce nu se găsea nicăieri în altă parte. Am
străbătut cu microbuze din anii 90 podișurile Albaniei, am luat prînzul pe
malul lacului, la Belsh, însă n-am gustat din peștele-rar care se prinde
doar în lacul Ohrid. În carte, am numit banii aledonezilor aleki, iar în
Albania m-am descurcat ușor cu moneda locală, lek. Țara mea imaginară nu e
membră a Uniunii Europene și a trecut, în anii 80, în anii printr-un regim
comunist de doar o sută de zile, dar care a schimbat iremediabil mentalitatea
locuitorilor săi. Însă așa cum aflat încă din prima zi a călătoriei mele,
timpul capătă alte forme și alte valențe dacă e măsurat cu ceasul de mînă
mecanic moștenit de la tata sau bunicul, iar un regim totalitar te afectează
oricum, indiferent de durata lui. În povestea mea ficțională, în Aledonia,
Ernest Hemingway se pare că ar fi avut o casă de vacanță unde și-ar fi scris
ultima lui carte care nu a mai fost publicată niciodată. Ei bine, nu am găsit
reședința lui Hemingway în Albania, în schimb am găsit barul Hemingway, în
Tirana, iar locul păstrează ceva din spiritul scriitorului american care n-a
avut nicio treabă cu Europa de Est.
Coincidențe! – veți zice. Ai auzit tu undeva toate astea,
subconștientul îți joacă feste. Totuși, poate nu e o coincidență faptul că
limba albaneză din care nu am priceput nimic mi s-a părut atît de familiară de
parcă ar fi fost o limbă pe care am vorbit-o într-o altă viață sau într-un vis.
Și în nici un caz nu a fost o coincidență starea de serenitate absolută care
m-a însoțit pe tot parcursul șederii mele în Albania. Nu, nu eram la prima
vizită, era deja o revizitare, fusesem în Albania înainte să ajung vreodată
acolo.
On the road
La capătul orașului, se află o uriașă autogară care îmi
amintește oarecum de autogara din Militari sau cea de la Filaret, însă la alte
proporții. Un spațiu ticsit de microbuze și autocare, cele mai noi merg spre
zone turistice de pe litoral, precum Durrës sau
Sarandë, hîrburile, vechi de peste 20 de
ani și fără aer condiționat o pornesc chinuit și încărcate pînă la refuz spre
localități mai obscure. Albania nu are o infrastructură funcțională de căi
ferate, așa că dacă nu ai mașină, singura ta șansă de a te deplasa prin țară
este această formă de transport local, încremenită într-un alt timp, știi cînd
pleci, dar nu știi niciodată cînd ajungi.
În ultimele ore ale dimineții, căldura e deja excesivă,
reprezentanții firmelor de transport își strigă destinațiile ca pe o
promisiune, își cheamă mușterii și îi mînă spre mașinile parcate care nu pleacă
pînă nu se ocupă toate locurile, șoferii stau la umbră în burta autocarelor, în
spațiul destinat bagajelor, mănîncă sau dorm, în tot acest haos, nu par
tulburați de nimic. De aici au început cele mai multe dintre călătoriile mele
prin Albania, am învățat cu timpul să am răbdare, apă și cel puțin un byrek cu
brînză cu care să-mi potolesc foamea. Am călătorit într-o poziție de
contorsionistă în care îmi amorțeau mereu ba o mînă, ba un picior și cu
privirea fixată pe geam, spre Durrës, spre Krujë,
spre Gjirokastër sau spre Sarandë
și într-un final spre Elbasan și spre Korçë,
pornind dintr-o altă autogară, de la cealaltă margine a orașului.
De fiecare dată, printre călătorii albanezi se amestecau
și turiștii străini, de obicei acei backpackerși care par să fie într-o eternă
pribegie singuratică dintr-o parte în alta, fără vreun scop anume, dar în
mintea lor au planuri și destinații precise – două zile hoinăresc prin Albania,
alte două prin Muntenegru, o scurtă oprire la Dubrovnik, după care își iau
zborul spre casele lor, care or fi ele. În cele din urmă, cînd sandalele mi
s-au tocit pe străzile albe și pietruite din
Gjirokastër, m-au
recunoscut ca pe una de-a lor, You travel light!, mi-a spus cu admirație
suedezul cu care schimbasem cîteva vorbe în urmă cu trei zile în Sarandë,
uitîndu-se la rucsacul mic pe care îl aveam în spate. Străbătînd toate aceste
drumuri și descoperind astfel o țară întreagă, mă gîndeam oare cum o fi venit
strămoșul meu, primul nostru Dedu din Albania tocmai în România, cum o fi
parcurs cei 900 de kilometri care ne despart, atunci cînd drumurile din Balcani
erau chiar mai proaste decît acum, cîte zile i-o fi luat, la ce hanuri o fi
poposit. Deși în continuare nu știam nimic despre el, am simțit tot timpul că
i-am călcat pe urme, deși între noi erau mai mult de două secole și generații
întregi care s-au născut și au pierit.
Un albanez și-a transportat cu microbuzul niște șipci
lungi cu care își construia casa, din Tirana tocmai în cealaltă parte a țării.
Pentru a le face loc în mașină, s-au demontat și s-au montat la loc niște
scaune, cumva au încăput. Odată ajuns acasă, în satul lui din munți, albanezul
și-a luat șipcile și a fost fericit. Tot în munți, s-a stricat autocarul, unul
dintre cele noi, cu aer condiționat. Ne-am oprit la un soi de izvor al
făgăduinței, inițial am crezut că e doar un popas pentru a bea dintr-o apă cu
proprietăți miraculoase, de fapt rolul apei cărată cu canistrele de către șofer
era cel de a răci radiatorul. Orice călător în plus, luat de pe drum, primea cu
un gest amabil din partea șoferului un scăunel pliant de pescar care are montat
între rîndurile de scaune. Ne îndreptam spre Korçë
și după ce am ieșit din munți, în față ochilor mi s-a dezvăluit priveliștea
largă și albastuie a lacului Ohird, iar cuplul de 70 de ani de lîngă mine,
niște oameni simpli, cu care încercasem în zadar să mă conversez înainte pentru
că nu pricepeau nicio altă limbă în afară de albaneză, m-au privit cu o bucurie
de copil – nu-i așa că avem o țară frumoasă? Ea a adormit cu capul pe umărul
lui și am regăsit aceeași senzație caldă de liniște.
Excerpt 1
(from the novel work-in-progress – Dede, travel notes
in Aledonia)
În căutarea lui Dede Gjon
Se zice că strămoșul meu, Dede
Gjon a fost un om foarte bogat în Aledonia, atît de putred de bogat încît bătea
monede cu chipul lui, atunci cînd avea chef și însuși chipul lui imprimat pe
monede le aducea acestora o valoare, chiar dacă Aledonia în acele timpuri
aparținea unor alte țări sau imperii, știți cum e cu istoria asta, țările mici
mici sînt înghițite de țările mari, așa cum cum peștii răpitori înghit plevușca
într-o baltă. Însă pe timpuri, pe la final de secol XVIII, dacă călătoreai prin
țările europene și scoteai din desagă un Dede, îți puteai cumpăra o pîine, o
vidră de vin, o noapte la un han bun și o femeie, uneori și un castel, depinde
prin ce locuri te nimereai și de bunăvoința și nevoile celui cu care
negociai.
Se zice că Dede Gjon care
fusese în tinerețe un mare armator își ascundea banii lui peste tot, îngropa
cufere în peșteri, în malul rîurilor sau în grotele săpate de mare. Însă nu
avea timp să se întoarcă la cufere pentru că mereu era prigonit și asuprit, ca
orice om foarte bogat din zilele noastre. Cînd a fost nevoit să părăsească
Aledonia, iar drumurile lui pribege să-l poarte spre România sau mai degrabă
spre principatele de dincolo de Dunăre, se zice că ar fi avut suficienți bani
la el ca să cumpere o țară întreagă și s-ar fi gîndit îndelung dacă va fi să
fie țara Munteniei sau cea a Moldovei, de Ardeal nu se putea atinge că erau
alte interese acolo. Putea să le cumpere pe amîndouă, la o adică.
-Și ce s-a întîmplat cu banii?
l-am întrebat pe tatăl meu, Anton, cînd eram copil.
-Nu știu, a ridicat el din
umeri. Probabil că s-au pierdut pe drum. E doar o legendă, în fond cîți bani
putea să care cu el? L-au atacat tîlharii și i-au luat, habar n-am.
Locuiam într-un apartament de
trei camere de pe Calea Moșilor. Iarna, caloriferele erau reci, seara se lua și
curentul și ne înfofoleam cu toții în halatele de molton, ne băgam sub plăpumi,
pe întuneric, în camera mică. Bucureștiul era atunci o gaură neagră, într-o
galaxie inexistentă pe harta lumii. Pentru că nu puteam porni nici măcar
pick-up-ul ca să ascultăm pentru a suta oară povestea cu Mateiaș Gîscarul și să
imităm vocile de acolo, taică-miu îmi povestea despre un strămoș fantastic care
a venit, putred de bogat, dintr-o țară îndepărtată numită Aledonia. Cel mai
mult mă interesau ospețele lui.
-Și mînca pui? îl întrebam eu.
-Da, mînca pui fript la
fiecare masă.
-Și grătare de porc?
-Ce grătar? Cred că mînca
hălci întregi de carne.
-Și bea Pepsi?
-Pe vremea aia nu exista
Pepsi, Adina. Să fim serioși, în urmă cu două sute de ani...
Excerpt 2
(from the novel work-in-progress – Dede, travel notes
in Aledonia)
Balconul
Poetul aledonez mi-a explicat
un alt motiv pentru care hotel Melody a fost o foarte bună alegere. Și anume,
balconul camerei mele.
Mi-a spus că am avut noroc –
hotel Melody, construit undeva în perioada interbelică, într-un stil
neoaledonez cu influențe art-nouveaux, era una dintre puținele clădiri din oraș
care avea bacoane deschise. Mai exact camera de hotel, se continua cu o mică
platformă, înconjurată de un destul de firav grilaj ornamental. Nu putem ieși
acolo chiar în pielea goală, pentru că eram văzută din toate unghiurile. Adică
eu mă uitam în jos, la stradă, iar oamenii se uitau în sus, la mine. Era exact
ca o ieșire în oraș, fără să ies în oraș.
Balconul deschis exprimă –
mi-a explicat poetul, opțiunea omului din interior de a privi și de a se
expune. Apoi, și-a exprimat regretul legat că de faptul că mai toate balcoanele
clădirilor din oraș sînt închise, ca niște urechi care au crescut în interiorul
capului. Iar asta ar însemna dorința oamenilor de nu vedea și a nu fi văzuți,
de a rămîne prizonieri în interior. Interesantă teorie – mi-am zis, apoi mi-am
dat seama că și în București, în ultima vreme, cele mai multe dintre balcoane
sînt din cele închise. Chiar și cele ale blocurilor socialiste care inițial
erau doar niște extensii inutile, niște mațe extrase din burta apartamentelor
standard care nu ofereau altă utilitate decît întinsul rufelor. Oamenii și
le-au închis fie din nevoia de intimitate, fie pentru a obține un meschin
spațiu locuibil în plus. Iar blocurile cele noi din beton și din sticlă nu au
deloc balcoane, doar ferestre uriașe.
-De ce crezi că oamenii nu mai
vor să vadă și să fie văzuți? l-am întrebat pe poet.
-Nu-mi mai dau seama, mi-a
răspuns el preocupat. Cred că la noi s-a întîmplat după regimul comunist,
comunismul celor o sută de zile. După ce s-a terminat, în sfîrșit, aledonezii
au vrut să-și închidă balcoanele. S-au simțit mai în siguranță așa. Dar tu ar
trebui să te bucuri de balconul tău deschis, e un privilegiu! a adăugat el.
I-am urmat sfatul și cît timp
am locuit la hotelul Melody, am ieșit de cel puțin zece ori pe zi în micul meu
balcon ca o lojă. Ca să fumez în primul rînd, pentru că nu aveam voie să fumez
în cameră.
Astfel, i-am văzut în fiecare
dimineață pe cei care își beau cafeaua la terasa strada a hotelului Melody.
Unii mi s-au părut niște oameni de seamă, alții pur și simplu niște
terchea-berchea cu bani care își făceau veacul pe acolo.
Apoi, am văzut căruțașii care își
adăpau animalele în fîntîna arteziană, deși era interzis. Era un semn clar
acolo pe care îl putea înțelege orice străin și care înfățișa un
nici-cal-nici-măgar care bea apă, tăiat în două cu o linie roșie.
Am văzut în fiecare seară
oameni în vîrstă, bătrînii din vecinătate, care nu-și permiteau să bea o cafea
pe terasa de la hotel Melody, dar care veneau aici în fiecare seara ca să stea
pe băncile din jurul fîntînii și să trăncănească în aledoneză. Uneori, bătrînii
ăștia erau alungați de ospătarii splicuiți de la terasă care îi considerau
niște cerșetori. Terasa se răvărsa în stradă și nu era o linie clară de
demarcație între bogați și săraci, niciodată nu știai cînd ești într-o parte
sau în alta.
Am cunoscut-o pe femeia care
vindea porumb copt. Se înființa în fiecare seară lîngă fîntînă, încărcată cu
niște sacoșe, își scotea micul ei grătar cu cărbuni, apoi știuleții de porumb
și începea să-i frigă. Mirosul porumbului ei copt ajungea pînă la balconul meu
și mă înnebunea. De la ea cumpăra porumb toată lumea, atît cei de pe terasă cît
și cei din afara ei.
În mijlocul nopții, cînd
teresa hotelului era închisă de mult, o vedeam pe femeia care își plimba
copilul în cărucior. Venea mereu dinspre Parcul Ambasadelor din apropiere,
făcea agale o tură în jurul fîntînii, atunci cînd nici cărutașii nu mai erau,
apoi pleca de unde a venit. Probabil că avea nevoie de singurătatea și
siguranța nopții. Femeia plimba de fapt o statuie în cărucior, un trup
nemișcat, cu ochi larg deschiși spre cer, fără nicio clipire. Mă întrebam ce
simte copilul și dacă mai are vreun rost, însă mama își făcea datoria. În
fiecare noapte.